Pentru ca hotelarie fac eu cel mai bine. A ales viata ce fac eu – nu este ceva mi-am dorit sa fac. Dilema este ca o fac foarte bine fara sa fi invatat vreodata despre asta. Unii oameni canta foarte bine, altii sunt carismatici si asa mai departe.

Cred ca sunt un fel de Melania Trump, am vrut sa fiu doar bogata si m-am trezit deodata prima doamna. Numa` ca`n hotel.

Mi-a luat vreo doua luni sa ma prind ca ma pricep pur si simplu.

Am turismul in sange.

Eu sunt hotelier de la A la Z. Imi place?

Imi place sa scriu. Habar nu am daca imi place hotelaria. In unele momente ale zilei iubesc ceea ce fac, in cinci minute maxim mi se schimba starea. Dupa alte cinci minute iar iubesc hotelaria.

Presupun ca asa este in domeniul asta.

Pot sa spun ce nu imi place. Nu imi place ca e munca non-stop, efectiv nu te poti opri din munca nici cand dormi. O munca care nu are vacanta, weekend sau Craciun.

Plus ca nu imi plac angajatii (asta n-are nici o treaba cu industria). Eu sunt facuta sa am o echipa. De asta detest angajatii. Nu pe ai mei. Dar cateodata si pe ei. Nu imi place ca lucrezi pentru mine si nu cu mine. Cauta in alte parte, sincer, nu suntem compatibili.

As vrea sa le spun asta, dar sigur imi citesc blogul si asta e suficient.

Totusi le multumesc infinit celor care mi-au ramas alaturi.

Management hotelier la per tu

Acum ca v-am spus pe scurt cum am ajuns sa fac asta, ar fi interesant de stiut si cum.

Simplu.

Trebuie sa fii dispus sa faci orice – tu esti omul de rezerva al tuturor.

Maine nu avem camerista?

Simplu. Facem camere.

Poimaine nu avem receptioner?

Simplu. Facem receptie.

Si tot asa…

Tu esti contabilul de rezerva, tu esti ITist, tu esti Social Media Manager si tot tu esti si omul de vanzari. Tot tu raspunzi la mailuri, tot tu faci plati, daca te pricepi faci si grafica si site si branding.

Tot tu faci cheltuielile si bugetu’ pentru diverse si tot tu esti si om de achizitii. Eu fiind fata, nu prea m-am ocupat de tehnic – s-au gasit instalatori, electricieni pe toate strazile. Si pana aici e tot frumos.

Stai sa vezi cum merg lucrurile cu resursele umane. Actele si calculele sunt un infern. Dar asta chiar nu este nimic. Sa vezi cand incep angajatii cu 30 de nemultumiri pe zi.

• M-am certat cu X.
• Ba eu m-am certat cu Y ca n-a vrut sa ma ajute.
• Ba eu cu X ca statea degeaba.
• Da` eu vreau concediu, ce conteaza ca atunci cand am stat degeaba n-am vrut? Eu vreau acum cand chiar nu se poate.
• Si eu vreau avans la salariu.
• Pai si Georgica vrea.
• Ionel a zis ceva ca isi da demisia.

Am devenit imuna. Din fire, sunt tare sensibila la problemele altor oameni. La angajati am devenit imuna.

Suna telefonul. Receptia. Hop cireasa.

„Cutarescu de la camera 29 vrea sa discute cu dumneavoastra. Domnul este la receptie in fata mea. A zis ca vrea sa vorbeasca cu managerul.”

Eu ii spun politicos sa ii transmita ca este ora 23:00, nu prea este posibil. Dar cum sa ii explici omului daca el vrea sa vorbeasca cu managerul. Nu m-ar mira nici daca ar vrea micul dejun, ca deh! I se cuvine. Ma rog sa nu insiste ca altfel ii inchid telefonul. Nu insista, inchid.

Nu inteleg de ca m-a sunat de la bun inceput. Pe ei ii suna clientul cand sunt acasa?

In fine.

Stiu ca pana acum – pare cam aiurea sa umbli in papucii mei. Fie ei si de valoarea unui Fiat 2002. Papucii, zic. Tot ce-am scris pana la randul acesta sunt exemple din alea 5 minute in care iti blestemi zilele, alea 5 care se repeta la fiecare 5 minute.

Sunt si celelalte exemple, cele pozitive – cand ii vezi pe toti din jur ca o mare familie.

Singurul aspect in continuare negativ – este ca eu sunt mama tuturor.

In celalalte cinci minute, dupa ce ai rezolvat problemele, intra un oaspete. Si el e senin ca cerul. Deh, este in vacanta. Trantesc brusc un zambet si un „welcome” si dintr-una in alta parca mi-aduc aminte de ce imi place ceea ce fac. E din SUA. Vai ce amintiri frumoase am acolo … Dupa vine un altul, la fel de fericit.

„Ce hotel frumos aveti, ce bine am dormit.” – si mie normal ca imi creste inima.

Dupa imi zice si Georgica, cel cu avansul – „Ma ajutati putin aici ca nu stiu sa fac ceva?”.

Momentul in care ma topesc. Imi aduc aminte ca si eu eram asa. Cum sa nu il ajut?